Conferința Căi spre dezvoltarea personală – Săptămâna Sănătății Mintale

Oare care este calea corectă spre dezvoltare personală? Noi am aflat de 6 căi la conferința  duminică prin care s-a încheiat Săptămâna Sănătății Mintale. Fiecare ne-a fost ilustrată de cineva care a început să pășească pe ea. O mână de oameni faini formată din Andrei Brumboiu, Mare Alexandru, Adrian Tudoran, Bogdan Romanică, Pepe Manoso și Andrei Moldovan, fiecare cu o pasiune și niște lecții învățate de la viață, au povestit cum au început să crească  urmându-și fiecare poteca.

A început Andrei Brumboiu, zis și Brumbi, povestindu-ne răbdător despre viața de cercetaș. Ne-a prezentat o scurtă istorie a cercetașilor în România – apropo, știați că aceasta a început în 1910, sau că Festivalul Luminii se organizează anual începând din anul 2004?

Am aflat de la el și misiunea acestei organizații, și anume de a crește tineri ce să fie activi în societate deoarece cerșetășia este despre ce putem oferi altora, ce putem da mai departe. Ne-a povestit cum a învățat el să se descurce în natură – să facă foc, noduri, turnuri de lemn –, să construiască și să aranjeze un spațiu – pentru a deschide Scout House, o anti-cafenea ce ține loc și ca sediu pentru cercetașii din Cluj –, a învățat să organizeze diferite evenimente dar și faptul că nu i se potrivește rolul de coordonator, nu dacă se ocupă singur de asta cel puțin.

În cadrul Cercetașilor, Andrei a trecut prin toate cele 3 etape principale de învățare. A început ca și hoinar, etapa în care a învățat mult și a explorat în toate direcțiile, apoi a devenit ucenic și a început să se dezvolte mai mult pe latură iar în final a ajuns la etapa de împărtășire în care, după cum îi zice și numele, a învățat să dea mai departe ceea ce a primit și el ca învățătură.

Mare Alexandru, după ce și-a așezat emoțiile pe pianină, ne-a descris ardelenește și cu umor cum este să locuiești într-o casă cu nouă oameni ca și o comunitate. Ce anume face ca acea casă să fie o comunitate și nu doar o mână de colegi de apartament? Alegerea conștientă de a locui împreună, spune el.

Cum se pornește o comunitate? În cazul lor, ei s-au cunoscut la un training și atât de mult s-au plăcut cu toții încât după ce că au păstrat legătura au și luat decizia de a se muta împreună, decizie ce a devenit reală în momentul în care s-au văzut în fața casei în care urmau să stea.

Într-o comunitate, ne zice Alex, există numai beneficii. De două feluri mai exact: avantaje și provocări:

– avantajele sunt cele pe care le vede toată lumea, și cei din afara comunității: consum la comun deci mai puțin costisitor, seri tematice, activități precum dans în întuneric, desenat, filme și povești și orice le-ar mai trece prin cap;

– provocările sunt resimțite doar de cei ce locuiesc în comunitate: după ce trece perioada inițială de entuziasm iese la iveală nevoia de disciplină, de a învăța să îți spui nevoile, faptul că sunt decizii de luat la nivel de comunitate.

Și tocmai aceste provocări sunt cele care te dezvoltă deoarece comunitatea reprezintă o cale indirectă de a ne dezvolta. Prin aceste provocări el, împreună cu familia sa extinsă – deoarece așa se consideră toți cei nouă – au învățat să fie empatici („mai ușor cu ușile”), și-au exersat curajul („să spui ce te deranjează”), cum să dea și să primească feedback („că la un moment dat o să și primești”) și lecții despre vulnerabilitate (a fi vulnerabil față de și împreună cu cei apropiați).

Ca o concluzie personală, Alex consideră că noi oamenii o să putem supraviețui doar dacă conlucrăm. Și a finalizat cu o invitație de ne crea propriile comunități.

Adrian Tudoran, Adi pentru prieteni, ne-a imersat într-o lume a sunetelor. Sound designer, dj și muzician, ne-a povestit despre peripețiile care l-au format și cum percepe el muzica. Cât privește parcursul său în lumea muzicii, îl percepe mai degrabă ca pe o călătorie decât ca pe o formare personală.

Am aflat de la el cum putem ajunge la siguranță de sine, liniște și calm. În cazul său prin prin percuție și muzică braziliană și capoiera. Tot în Brazilia a scăpat el și de inhibiția față de copii la care acum îi e mai mare dragul să pună muzică. Ne-a mai spus și cum, prin propriul exemplu de așa nu, a învățat că energia și entuziasmul inițial de la începutul unui proiect se risipește foarte ușor dacă nu e bine direcționat.

Despre muzică a aflat pe propria piele că trece cu atât mai bine prin corp cu cât își permite să se lase mai vulnerabil și mai gol. Capoiera l-a marcat deoarece a învățat cu să descarce energia prin corp, o activitate ce implică oglindire, dialog și contrast. Fiind atent la corp poți să faci lucruri frumoase cu el, poți să scrii cu corpul, să spui povești prin dans. Iar pentru a dansa nu este neapărat nevoie de muzică. Un alt exercițiu învățat de la el este de a începe orice lucru, cât de banal ar fi el, cu o intenție de a ține o vibrație în mâini, poate drag, sau iubire…

Înainte de a ceda microfonul Adi ne-a cântat despre mare și ce poate să îți ofere ea. „Am fost la malul mării, Am învățat să iubesc la malul mării.”, ne-a cântat el.

Pepe Manoso ne-a vorbit în română (deși a ajuns în România, și a început să învețe limba cu doar 6 luni în urmă) despre experiența sa în programul EVS (European Voluntary Service)  organizat de Minte Forte, la care este și el voluntar. A comparat acest program cu un loc de joacă pentru viață în care cel mai negru scenariu ar fi să nu înveți nimic – ceva destul de greu de făcut în opinia lui Pepe., întregul său discurs a fost în limba română.

În cazul său această dezvoltare personală a fost facilitată de schimbarea radicală a mediului înconjurător – străzi noi, nume noi, obiceiuri culturale, limba – cu toate provocările care apar prin asta. Tot acest context în care formezi relații noi, îți descoperi hobby-uri noi, observi vechile tale obiceiuri prin lentile noi îți oferă noi perspective și lărgește mintea.

Un exemplu de ce a învățat despre el? Că doar avea impresia că este o persoană incapabilă să danseze. Acum are o nouă modalitate de a se exprima, pe lângă limbaj, muzică sau pictură.

Cu toate astea însă ne atrage atenția că nu este floare la ureche. Este o experiență plină de obstacole și lupte care în cazul său se poartă la nivel personal. S-a confruntat cu multe temeri și defecte ale sale, devenindu-i din ce în ce mai clar că oportunitățile și obstacolele sunt două cuvinte ce descriu același lucru.

A încheiat recomandând cu sinceritate o astfel de experiență.

Andrei Moldovan ne-a transpus direct la munte între două stânci, sub noi căscându-se o râpă de 40-50 de metri, nimic în stânga, un râu în dreapta undeva jos și doar o bandă pe care trebuie să te ridici în picioare și să o străbați de la o stâncă la alta – DE CE? „De ce eu aici?”, „De ce aș face asta?”

Andrei practică slackline și highline.

– slackline, în forma cea mai simplă presupune legarea unei bande – o chingă – între două puncte, cum ar fi doi copaci într-un parc, și straversarea acesteia dintr-un capăt într-altul.

– highline este tot același lucru doar că la înălțime

Scenariul de început este de fapt o amintire a lui Andrei din Bosnia de la un eveniment de highline, unde văzând banda prinsă între două stânci i s-a părut o idee bună să încerce. Doar știe să meargă bine pe slackline, ce ar putea fi așa greu? Doar că atunci când a ajuns pe bandă a realizat ce era sub el, ce nu era de fapt: pământul. Totul s-a îngustat și, deși a încercat de mai multe ori, nu a reușit să se ridice în picioare. Întors în țară a rămas în minte cu un gând ce nu plănuia să plece: De ce nu a putut?

A aflat prin introspecție și revanșe de a se da pe highline că acolo în Bosnia „Eram eu cu mine”, fără nimeni altcineva.

Deci, DE CE? Andrei și-a dat seama că tot timpul el căuta lucruri în alte persoane iar prin slackline a găsit o balanță prin care să echilibreze viața socială și timpul de el cu el.

Bogdan Romanică ne-a povestit plin de energie și entuziasm despre calea lui către dezvoltare. După o introducere provocatoare, ne-a spus cum și-a descoperit visul de a lucra cu tinerii: într-un EVS în Olanda. S-a întors de acolo cu o misiune clară – să facă un centru de tineret. L-a și făcut în Timișoara, era aranjat avea tot ce îi trebuia. Bogdan și-a văzut idealul împlinit și… și-a dat seama că nu-i place. Ce poate să urmeze de aici decât o criză existențială?

S-a întâmplat să descopere conceptul de dezvoltare eco-centrică, creat de Bill Plotkin, care i-a devenit un ghid în căutarea sufletului. Într-un astfel de training, în Statele Unite, a mers plin de entuziasm să învețe și să se descopere. În acea stare de entuziasm, și poate naivitate, i s-a spus de la formatori că au suficient timp să-l dezmembreze în acele zile. „Mă veți pune la loc, sper”, își amintește Bogdan că a răspuns în glumă. Răspunsul a venit simplu „A nu, aceasta este treaba ta.”

Acest proces el l-a denumit foarte sugestiv ”Feels like fucking dying!” și prin care tot ce credea despre el s-a rearanjat. Am înțeles de aici că sunt momente de schimbări în viață în care simțim că totul se surpă în jurul nostru deoarece tot ce consideram noi ca fiind stabil și de la sine înțeles începe să își schimbe locul, ierarhia în viața noastră interioară și socială. În final toate acestea se transformă într-o nouă înțelegere de sine și a lumii.

Noi ne căutăm sufletul, spune Bogdan. Ni-l căutăm în tot ceea ce facem. Și dacă la un moment dat reușim să ne găsim o misiune, un țel clar, după ce îl vom atinge rămânem să ne întrebăm ce mai avem de făcut? Nu există nici un scop mai măreț? Pentru Bogdan, prin găsirea sufletului, poți sa iți descoperi și scopul măreț, acel unic loc in ecosistem pe care numai tu îl poți umple, pe care numai tu îl poți implini.

Ca o concluzie, am zice că au fost două ore pline de vorbe de duh și amintiri dragi sau nu chiar, dar cu învățături. Prin toate acestea am avut exemple clare că întradevăr, chiar par să existe poteci, căi personalizate spre dezvoltarea personală a fiecăruia dintre noi.

Ne vedem la SSM 10 la anul!

Ultimele articole