La psihoterapeut

„Mi-e tare greu, plâng aproape în fiecare zi şi am început să lipsesc de la serviciu, dar n-am de gând să merg la psiholog. Ce să fac acolo, să mă întind pe canapea şi să îmi pună încontinuu întrebări despre copilărie?”

Acesta este un stereotip frecvent când vine vorba de psihoterapie, mult utilizat în filme mai vechi, pe când singura metodă de psihoterapie era psihanaliza lui Freud. Dar cum mai este în vremurile noastre la psiholog?

Astăzi există trei abordări majore în psihoterapie. Fiecare abordare are propria explicaţie pentru fenomenele psihologice şi propriul arsenal de metode.

Terapia dinamic-psihanalitică

Psihanaliza a fost prima formă de psihoterapie, fondată de Sigmund Freud în jurul anului 1900 pentru tratarea problemelor emoţionale şi psihologice. Încurajează vorbitul liber, asocierile spontane, fanteziile şi visele, terapeutul formulând apoi teorii despre fenomenele inconştiente care au determinat simptomele. Terapia psihodinamică se axează pe scoaterea la suprafaţă a gândurilor şi trăirilor inconştiente, determinând astfel relaxarea tensiunii psihice.

În perioada de început durata unei terapii era de la câţiva ani la întreaga viaţă. În ultimele decenii abordările dinamic-psihanalitice utilizează rezultatele cercetărilor ştiinţifice, reducând astfel timpul şi intensitatea intervenţiei.

Cum decurge o ședinţă de psihoterapie dinamic-psihanalitică?

  • Şedinţele au loc săptămânal în zile şi ore fixe
  • Terapeutul nu conduce şedinţele, ci îl lasă pe client să vorbească despre ce îi vine în minte. La început aceasta poate crea un discomfort, deoarece oamenii se aşteaptă să primească sfaturi şi recomandări atunci când consultă un specialist.
  • Terapeutul nu dezvăluie informaţii despre sine şi nu are contact fizic cu clientul. E o atitudine care poate părea rece şi neprietenoasă, mai ales la început. Dar această atitudine declanşează ieşirea la suprafaţă a trăirilor şi gândurilor care vor constitui subiectul analizei şi catalizatorul schimbării de profunzime.
  • Terapeutul nu ia notiţe în timpul şedinţei şi nu dă teme pentru acasă.

(Trivia: Aceasta este modalitatea psihoterapeutică utilizată preponderent în serialul HBO „În derivă”.)

Terapia cognitiv-comportamentală

În concepţia behavioristă, psihoterapia nu mai vizează o restructurare şi o reconstrucţie a personalităţii, ci doar reducerea şi eliminarea simptomelor, desprinderea clientului de comportamentele nedorite şi înlocuirea lor cu altele, sănătoase. Pe lângă tehnicile de modificare comportamentală, terapia cognitiv-comportamentală utilizează proceduri de modificare a ideilor iraţionale.

Psihoterapeuţii cognitiv-comportamentali îl ajută pe client să-şi controleze reacţiile  emoţionale nedorite (ca anxietatea sau depresia) învăţându-l modalităţi mai eficiente de a interpreta evenimentele şi situaţiile cu care se confruntă.

Terapia cognitiv-comportamentală se bazează pe colaborarea între terapeut şi client şi implică testarea de noi strategii de comportament în viaţa reală. Durata terapiei este relativ scurtă, în medie 18-20 şedinţe.

Cum decurge o sedinţă de psihoterapie cognitiv-comportamentală?

  • Şedinţele sînt de obicei săptămânale şi au loc într-o încăpere în care pacientul şi terapeutul stau pe scaune.
  • Terapeutul ia notiţe şi de obicei îi recomandă şi clientului să facă la fel. Uneori este folosit şi flip-chart-ul.
  • Relaţia terapeutică este caracterizată prin acceptare şi empatie. Terapeutul şi pacientul explorează problemele şi caută soluţii împreună.
  • La sfârşitul fiecărei şedinţe terapeutul şi clientul convin teme practice pentru perioada de până la următoarea întâlnire, cum ar fi: înregistrarea frecvenţei simptomelor, exersarea de reacţii noi în anumite situaţii etc.

Terapia umanist-experiențială

A apărut ca reacţie la abordările existente, despre care un grup de teoreticieni apreciau că neglijează calităţi importante care îl fac pe om să fie uman: valorile, dragostea, creativitatea, imaginea de sine. Modelul umanist are în centru persoana şi alegerile pe care le face de-a lungul vieţii.

Terapia nu are rolul de a schimba clientul, ci de a-i oferi situaţii prin care acesta să-şi descopere propriile resurse şi să le înveţe să şi le folosească. Caracteristica de bază a acestor terapii este că pun în prim plan trăirea experienţei prezente; este adevărat că şi trecutul şi viitorul sunt importante şi nu pot fi ignorate. Dar experienţialiştii subliniază că viaţa clientului se desfăşoară în prezent, aici şi acum.

Între metodele umanist-experienţiale se înscriu o multitudine de şcoli: terapia centrată pe client, psihodrama, gestalt-terapia, analiza tranzacţională, logoterapia etc. Aici este inclusă şi terapia eriksoniană unde, spre deosebire de hipnoza clinică, clientului i se induce o stare de conştienta intermediară (între starea de veghe şi somn), el păstrându-şi controlul asupra actelor sale.

Cum decurge o sedinţă de psihoterapie umanist-experienţială?

  • Terapeutul nu interpretează comportamentul persoanei (aşa cum face psihanalistul) şi nici nu încearcă să îl modifice, aşa cum lucrează comportamentaliştii, ci îl ajută pe individ să-şi exploreze propriile sentimente şi gânduri pentru a găsi soluţia personală
  • Întâlnirile au loc de obicei o dată pe săptămână; terapeutul şi clientul stau pe scaune şi de multe ori folosesc tehnici precum: utilizarea simbolurilor, inversiunea de rol, relaxarea etc.
  • Terapeutul pune întrebări care să îl ajute client să îşi descopere sentimentele, nevoile şi speranţele. Este deschis, empatic, nu îl judecă pe client ci îl sprijină.

În prezent, psihoterapeuţii nu mai aderă strict la o singură metodă, ci optează spre o abordare complexă, în mai multe direcţii terapeutice, acest lucru permiţându-i să utilizeze tehnici adaptate în funcţie de problemă şi de personalitatea clientului.

Bibliografie:

David, Dan; Holdevici, Irina: „Psihoterapie şi hipnoterapie cognitic-comportamentală”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2000.

Ionescu, Angela: „Psihoterapie. Noţiuni introductive”. Ed. a 2-a – Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005.

Yalom, Irvin: „Psihoterapie existenţială”, Editura Trei, 2010.

Ultimele articole