Acceptarea sinelui

”Cel mai înfricoșător lucru este

să te accepți pe tine însuți în întregime.”

(Carl Gustav Jung)

”Nu merită să pierdem timpul

lăsând propriile imperfecțiuni să ne deranjeze mereu.”

(Henry David Thoreau)

De regulă, citim și auzim citate doar de la persoane celebre sau indivizi pe care îi investim cu un soi de calități superioare. Voi la ce v-ați gândit când ați citit citatele de la începutul acestui articol? Vă împărtășesc primele mele gânduri: ”hm… dacă și sinele meu ar semăna cu cel al lui Jung sau Thoreau, poate mi-ar fi mai ușor să îl accept ”în întregime”. Cine n-ar vrea sa accepte un ”sine” ca al lor?!

 

 

 

Iar lista de întrebări nu s-a oprit aici. Există mai multe tipuri de ”sine”, unele mai valoroase decât altele, unele mai apreciate decât altele, undele mai dezirabile decât altele? Cine stabilește aceste judecăți de valoare?

 

Definirea sinelui

 

Dicționarul de psihologie clinică publicat de Asociația Americană de Psihologie cuprinde 19 moduri de a defini ”sinele”. Prima este: ”totalitatea individului, constând în toate atributele lui caracteristice, conștiente și inconștiente, mentale și fizice. Uzual, termenul face trimitere la identitatea, existența și experiența unei persoane, însă utilizarea sa în psihologie are o arie extrem de largă și prea puțin unitară”.

 

Astfel, dacă sinele unei persoane reprezintă o sumă a trăsăturilor sale (fie de personalitate, fie fizice), valoarea acesteia ca ființă umană va fi egală cu rezultatele pe care le va obține utilizând aceste trăsături. Cu alte cuvinte, între valoarea unei persoane și performanțele sale există semnul egalității. Această relație de cauzalitate funcționează atâta timp cât acțiunile noastre au succesul pe care ni-l dorim. Dar ce se întâmplă atunci când nu reușim să avem rezultatele pe care ni le dorim sau ni le propunem și eșuăm? Din păcate, capcana pe care raționamentul de mai sus ne-o ascunde este faptul că relația de cauzalitate se menține și atunci când nu reușim ceea ce ne propunem, iar astfel pare că eșecul devine măsura valorii noastre.

 

Umanizarea percepției asupra sinelui

 

Consecințele unei astfel de perspective asupra propriului sine pot fi: presiunea constantă de a dovedi că ești suficient de bun(ă), valoros(ă), auto-devalorizare atunci când rezultatele obținute nu sunt conforme unui standard ideal intern ori extern sau accentuarea sentimentul de a nu fi suficient aproape niciodată. Aceste consecințe se pot răsfrânge și asupra modului în care alegem sa îi evaluăm pe cei din jurul nostru, folosind aceleași șabloane critice și rigide.

 

Albert Ellis, fondatorul Terapiei Comportamentale Rațional-Emotive (REBT) spunea: ”Nu am o valoare sau o non-valoare intrinsecă, ci pur și simplu am viață. Mai degrabă îmi pot evalua trăsăturile sau acțiunile, dar nu pe mine ca întreg. Mă accept complet în sensul în care știu că exprim viață și aleg să trăiesc cât de fericit pot, reducând durerea nenecesară. Nu am nevoie decât de aceste cunoștințe și de această alegere – și niciun alt fel de evaluare a sinelui meu.”

Decizia de a ne privi pe noi înșine ca fiind valoroși în esență și de a conștientiza faptul că trăsăturile noastre sunt doar o parte din ceea ce suntem poate schimba și felul în care ne raportăm la propriile limitări.

 

Dezvoltarea sinelui ca proces

 

Reprezentați ai psihologiei umaniste precum Abraham Maslow și Carl Rogers susțineau faptul că acceptarea de sine este un proces sau o călătorie de auto-cunoaștere. Literatura de specialitate pare să cadă de acord asupra acestei idei: sinele nu este o destinație sau o formă finală a personalității unei persoane, ci este mai degrabă un proces de construcție prin auto-descoperire.

 

Totodată, sinele nu reprezintă un set de preferințe, comportamente, impulsuri sau trăsături prestabilite indiferent de timp și spațiu, ci se modelează constant în relațiile și interacțiunile pe care le avem cu ceilalți. Astfel, unele dintre versiunile sau modurile în care alegem să ne exprimăm pe noi înșine în relație cu ceilalți pot fi încercate, respinse, negociate, acceptate – similar unui proces de creare a unei coregrafii în care există mai mulți dansatori, nu doar unul singur. Nu ne putem defini pe noi în lipsa celorlalți. Diferențele și similitudinile sunt la fel de importante în formarea sinelui și a identității. Astfel, acest proces formativ este de fapt un mod prin care lucrăm la a ne atinge propriul potențial de creștere. Asta presupune că o nereușită devine o oportunitate de a ne descoperi și a ne accepta eventuale limitări, și nu un prilej de a ne auto-devaloriza.

 

Acum capătă mai mult sens și afirmația lui C.G. Jung de la începutul articolului. Acceptarea sinelui include și acceptarea limitărilor pe care le avem. Iar teama asociată este firească pentru că recunoașterea caracterului finit al unora dintre resursele pe care le avem ne poate pune în contact cu emoții neplăcute precum dezamăgire, tristețe sau frustrare. Însă curajul și deschiderea de a simți și înțelege și acest spectru al emoțiilor facilitează explorarea și dezvoltarea unui sine autentic.

 

Articol scris de Cristina Chirazof, membră Minte Forte

Ultimele articole